loading...

Cazul Charles Moody! Povestea care a dat startul nebuniei cu răpirile extraterestre

Moody era un sergent în Forțele Aeriene Americane, care se afla în deșertul New Mexico într-o noapte, în august 1975, privind o ploaie de meteoriți. El spune că a văzut un OZN strălucitor îndreptându-se spre el. A încercat să fugă în mașină, dar nu a reușit să o facă să pornească. Următoarea lui amintire era cum OZN-ul zburător se îndepărta. Când a ajuns acasă, era mult mai târziu decât ar fi trebuit. Ulterior, el și-a amintit că a fost paralizat și luat la bordul OZN-ului de către extratereștri.

Iată cum s-au petrecut lucrurile!

Pe 12 august 1975, Moddy a ieșit din schimb la ora 23:30. În aceeași după-amiază citise un articol de ziar în care se anuna că în noaptea următoare va fi o ploaie de meteoriți, vizibilă cel mai bine în jurul orei 1 noaptea. Fiind pasionat de astfel de de fenomene, după ce se relaxează puțin la domiciliu, iese cu mașina până într-o zonă puțin luminată, în apropierea unei cariere de piatră, să urmărească evenimentul.

Liniștit, își aprinde o țigară, se sprijină de aripa mașinii și se uită la ceas. Era ora 01:15 în zorii zilei de 13 august. Vede dintr-o dată un “meteorit”, mult mai mare decât fusese dat să vadă vreodată coborând vertiginos, până la aproximativ 300 metri altitudine unde încetinește. Luminile sale s-au stins aproape complet și Moody a putut observa în locul respectiv un obiect aparent metalic, în formă de disc, cu diametrul de circa 15 metri. Cu toată experienta sa în domeniul aparatelor de zbor, a trebuit să recunoască faptul că obiectul nu semăna cu nimic cunoscut. Cobora plutind încet, aplecându-se uneori pe o rână, apropiindu-se de cariera de piatră. Moody, îngrozit aruncă țigara și sare la volanul mașinii gândindu-se să o ia la sănătoasa cât mai repede, dar motorul nu vrea să pornească, toată partea electrică era moartă, ca și cum acumulatorul nici n-ar fi existat. Obiectul a ajuns între timp, la circa 20 m de el iar sub el se zărea o lumină palidă intermitentă. Dintr-o dată se aude un sunet ascuțit și într-o parte a discului, se deschide o fereastră pătrată, în care apar niște siluete omenești.

Sunetul încetează brusc iar Moody se simte cuprins de un somn puternic. Apoi, așa cum își amintea, obiectul are un recul și începe să se înalțe accelerează arborând același joc de lumini cu care aparuse, după care dispare fulgerător. Moody încearcă din nou motorul automobilului, care pornește fără probleme gonește până acasp. Când intră în bucătărie să bea o înghițitură de apă rămâne înmărmurit ceasul arăta ora 3:00. Drumul nu putea dura mai mult de zece minute. Unde s-a pierdut circa o oră și jumătate?

Capul îl durea îngrozitor și îi era greață simțea o durere puternică în șale roagă soția să-l maseze cu o alifie aceasta descoperă că soțul ei avea, în zona noadei, urma a trei împunsături dispuse în triunghi. În tot acest timp în mintea lui Moody se învârtesc două cuvinte obsedante: “orion” și “beetlejuice”, simte că este ceva important dar nu-și poate explica de ce.

A doua zi, pentru că greața și durerea de cap nu slăbesc se duce la spitalul bazei. Între timp i-au apărut pe piele pete purpurii și avea dureri în șale de parcă ar fi fost bătut cu o bâtă. Nevrând să-și pună cariera în pericol nu spune nimic despre pățania sa, aceștia îl examineaza atent și cad de acord că Moody a fost iradiat. Sunt verificate condițiile de la locul său de muncă. Aici, însă nu erau niciun fel de surse de iradiații.

Moody ajunge la concluzia caă, probabil, s-a întâlnit cu unul dintre acele OZN-uri de care auzise, e drept, dar care, până atunci, nu-l interesaseră câtuși de puțin. Caută în cartea de telefoane numărul uneia dintre asociațiile care se ocupa de studierea fenomenului și, astfel, ia legătura cu Jum Lorezen, de la APRO, filiala din Tucson (Arizona). Acesta se asociază cu un alt faimos investigator și autor de cărți colonelul de aviație în rezervă Wendelle C. Stevens, și amândoi îl vizitează pe Moody în ziua de 2 septembrie 1975. Vizitând împreună locul incidentului, Moody un ins pe peste 1, 80 metri, bine făcut, veteran al războiului din Vietnam, la care a participat ca militar activ, într-o unitate specială, manifestă o teroare greu de descris: devine palid, tremură, clănțăne din dinți, respiră greu și abia poate vorbi.

Citeste si: SPAGA la doctor, INTERZISA PRIN LEGE! Cine da de astazi bani medicilor poate face PUSCARIE

Se încearca o regresie prin autohipnoză, conform indicațiilor date de un medic din zonă, Dr. Abrahamm Goldman din El Paso. Pe moment însă, singura informație obținută este că, în timpul celor întâmplate la cariera de piatră, i s-a transmis că va uita totul, dar își va reaminti după câtva timp, la momentul potrivit.

În 13 noiembrie investigatorii primesc o scrisoare de la Moody, în care acesta anunță că i-au revenit, spontan, în minte o mulțime de detalii, din care poate reconstitui evenimentele petrecute în lacuna de o oră și jumătate din noaptea aceea. Urmează o nouă sesiune de investigații, condusă de Jim Lorezen

În rezumat, Moody își amintea că stătea, cu jumătate de șezut, pe scaunul șoferului, ușa mașinii era deschisă, iar un picior i se sprijinea pe pământ. Încerca disperat să pornească motorul. Brusc, totul a fost învăluit într-o lumină puternică, o amorțeală puternică îi cuprinse corpul. Din direcția navei se apropiau două sau trei făpturi de aproximativ 1,50 metri, îmbrăcate cu niște salopete mulate, pe care nu se zărea niciun sistem de închidere. Nu umblau, ci alunecau, plutind la mică înălțime deasupra solului. Moody încearcă să se închidă în mașină, dar nu este în stare.

Se vede apoi întins pe o masă, in interiorul navei. Era neputincios. Una dintre micile făpturi părea să-l întrebe dacă mai e furios, dacă ar sări la bătaie în cazul în care i-ar da posibilitatea să se miște. Este întors pe burtă, cel care părea să fie șeful plimba o vergea de-a lungul spinării și a picioarelor sale. Îi spune că, deoarece s-a bătut înainte de a fi capturat și adus pe nava, acum trebuie să-l examineze, pentru a-i repara vătămările căpătate cu această ocazie.

Făpturile aveau capul de peste două ori mai voluminos decât al oamenilor, un cap complet chel, cu fruntea bombată, fața inexpresivă ca o mască, nasul și urechile minuscule, ochii rotunzi și ceva mai mari decât ai noștri, o gură fără buze. Vorbeau, dar gura nu li se deschidea în acest timp. I s-au adresat lui Moody cu “Charles” și păreau să-i citească gândurile, deoarece îi răspundeau înainte ca el să pronunțe cu voce tare ceea ce avea de spus. Șeful sau “bătrânul” părea să i se adreseze lui Moody cu o superioritate tipic părintească, folosind expresii de genul “fiule” sau “copilul meu”.

I se arăta nava care, dinăuntru părea mult mai mare decât din afară. între altele, își amintea de o coloana care trecea prin tavan și părea să fie axa navei discoidale. Coloana era înconjurată de trei vase de sticlă, în care se aflau niște cristale uriașe și alte dispozitive ciudate. Vizitatorii îi spun lui Moody că acestea sunt sursele de energie pentru propulsia vehicului. Mai vede și o cutie neagră, întreabă ce este, dar i se răspunde să se lase păgubaș, deoarece nu ar fi în stare niciodată să înțeleagă.

I se spune că aceasta este doar o mică navă de patrulare, nava principală aflandu-se la vreo 10.000 km de suprafața pământului, principiul său de propulsie fiind cu totul altul decât al discurilor care coboară la sol. Ei vin de pe o planetă a sistemului Betelgeuse, alpha Orionis, și sunt doar una din numeroasele specii ale unor civilizații avansate care colaborează pentru a studia Pământul. Se tem de agresivitatea oamenilor. Armele noastre nucleare, ba chiar și unele arme convenționale ar fi capabile să le distrugă navele. Radarele pământene interferează cu sistemele lor de ghidare, dereglându-le, ceea ce a provocat, în trecut, și accidente. Deci problema nu este dacă noi i-am accepta, ci dacă Ei ar fi dispuși să ne accepte. Totuși, treptat, poate în douăzeci de ani, vor intra într-o legătură mai strânsă cu noi dar cu totul altfel decât ne imaginam.

Vizitatorii îi lăsă impresia lui Moody că nu aceasta este prima întâlnire dintre ei, pe de altă parte, la întrebarea dacă se vor mai vedea i se răspunde, poate. În ceea din urmă, întreabă de ce tocmai pe el l-au răpit, i se spune că va întelege cu timpul. Apoi unul dintre vizitatori îi pune palmele pe tâmple și îi poruncește să uite totul, cu observația că își va aminti la momentul potrivit. În clipa următoare se vede la volanul mașinii, urmărind decolarea discului.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*