You are here
Home > Accidente > Nu a ars coroana de spini a lui Iisus Hristos. Istoria celei mai prețioase Coroane: Cununa de Spini a lui Hristos
loading...

Nu a ars coroana de spini a lui Iisus Hristos. Istoria celei mai prețioase Coroane: Cununa de Spini a lui Hristos

Cîntărea 750 de tone și era înconjurat de statuile celor 12 apostoli. De asemenea, erau și patru animale, simbolizînd Evangheliștii. Se spune că la bază avea o mică bucățică din coroana de spini a lui Iisus Hristos!!! Nenorocirea a început cu zece minute înaintea orei locale 19.00, când ultimii turişti tocmai părăseau catedrala, înaintea închiderii.

Botezat ”Săgeata”, turnul Catedralei Notre-Dame din Paris, prăbușit în incendiul din 15 aprilie 2019, fusese ridicat în secolul al XIII-lea, cel mai probabil între 1220 și 1230. A rămas în bătaia vîntului și a ploii vreme de jumătate de mileniu, pînă în 1786, cînd a fost înlocuit. În secolul al XIX-lea, cînd a avut loc o puternică consolidare a clădirii, arhitectul Eugene Viollet-le-Duc a fost însărcinat să-l refacă. Practic, avea să-l reconstruiască de la zero. Noul turn era făcut din lemn de stejar, acoperit cu plumb. Focul a pornit în zona schelelor ridicate pentru renovarea clădirii şi s-a extins foarte rapid. Incendiul a izbucnit sub săgeata catedralei, care s-a prăbuşit.

Totul cîntărea 750 de tone. Era înconjurat de statuile celor 12 apostoli, în patru grupuri de cîte trei. Fiecare dintre aceste grupuri era precedat de către un animal, simbolizînd cei patru Evangheliști: un tăuraș pentru Sfîntul Luca, un leu pentru Sfîntul Marcu, un vultur pentru Sfîntul Ion și un înger pentru Sfîntul Marcu. Pompierii au sosit după numai câteva minute, dar acoperişul era, deja, în flăcări.

La baza turnului se aflau mai multe relicve, cea mai importantă dintre ele fiind un fragment din coroana de spini ce i-a fost pusă pe cap, în batjocură, Mîntuitorului Iisus Hristos înainte de a fi răstignit. De asemenea, se găseau moaștele lui Denis și ale Sfintei Geneveva (Genoveva), patronii spirituali ai Parisului. În 1935,Arhiepiscopul Verdier postase relicvele acolo, pentru ca întrega Catedrală să fie ferită de fulgere. Jean-Claude Gallet, şeful Brigăzii de pompieri din Paris, a declarat că două treimi din acoperişul catedralei a fost distrus. 

3 noiembrie 2006, ora 15.00. Ca în fiecare primă zi de vineri din lună, la Catedrala Notre-Dame de Paris începe procesiunea de adorație a celor trei relicve sfinte, expuse, cu această ocazie, în trei casete transparente în fața altarului: în centru, cea mai prețioasă și mai venerată – Sfânta Coroană (Cunună) de Spini, în stânga sa, o bucată din Adevărata Cruce, iar la dreapta un cui al Răstignirii.

Canonicii, în frunte cu Cardinalul, prezintă fragmente din textele biblice referitoare la faptele din viața lui Iisus despre care amintesc lucrurile respective, păzite simbolic de cavaleri ai Sfântului Mormânt (bărbați și femei), îmbrăcați în mantale albe, cu crucea roșie brodată pe umărul drept. Ceremonia se termină după circa o jumătate de oră și credincioșii doritori trec cu smerenie și sărută relicvele, în frunte cu Coroana de Spini, aflată într-un colan transparent. O întâlnire tulburătoare pentru orice creștin, de a se afla față în față cu relicve care îi permit să intre în contact material cu însuși Mântuitorul! Dar aceste mărturii extraordinare ale nașterii unei religii, creștinismul, au o istorie a lor, destul de complicată și care le sporește și mai mult misterul și semnificațiile adânci.

Catedrala Notre Dame arde de 12 ore. Coroana de spini a lui Iisus, salvată din flăcări (Video)

Simbolul
În cele mai multe dintre tradiții (egiptene, grecești, mozaice ș.a.), coroana are o semnificație deosebită: ea simbolizează recunoașterea forței spirituale acordată de Divinitate celui care primește o învestire regală. Această credință avea să se zdruncine serios în perioada evului mediu prin confruntările dintre papi, care își revendicau supremația și exclusivitatea spiritual-religioasă și stăpânii politico-militari, care susțineau interesul politic. Treptat, regii încearcă și reușesc să acapareze și prerogative spirituale importante, iar acest fapt se legitimează, printre altele, prin stabilirea de legături cu relicve sfinte.

După câteva ore de luptă, în care un pompier a fost grav rănit, autorităţile cu comunicat că structura catedralei, dar şi cele două turnuri care adăpostesc clopotele nu mai erau în pericol. 
Catedrala Notre Dame arde de 12 ore. Coroana de spini a lui Iisus, salvată din flăcări © Reuters

Astfel, la 23 iulie 1164, relicvele magilor au fost transferate de la Milano, în catedrala carolingiană din Köln, unde au cunoscut o atenție specială: din ordinul lui Otto al IV-lea, prima raclă a magilor a fost îmbrăcată în aur, pe care este reprezentată chiar suita regală. În mod asemănător și din aceleași rațiuni, Ludovic al IX-lea al Franței hotărăște să recupereze cercul de trestie, care străpunse cu spinii săi fruntea Mântuitorului, precum și alte relicve sfinte.

Catedrala Notre Dame arde de 12 ore. Sute de pompieri s-au luptat cu flăcările şi în timpul nopţii, reuşind să controleze incendiul, să salveze structura edificiului, dar şi unele dintre relicvele sacre pe care le adăpostea. 

Dacă la 26 aprilie 1248, Sainte Chapelle din Paris era inaugurată pentru prețioasele relicve, patru zile mai târziu, împăratul german Frederic al II-lea începea reconstrucția somptuoasă a noii catedrale (Domul) din Köln, în onoarea regilor magi, pe care îi considera drept strămoșii săi. Aceste acte de legitimitate au fost, în același timp, și unele de recuperare istorică și au contribuit, dincolo de efemerul impact asupra puternicilor zilei, la consolidarea tradiției creștine.

Catedrala Notre Dame din Paris, simbolul Franţei şi unul din cele mai iubite monumente ale creştinătăţii, a fost devastată de un uriaş incendiu.

În această dimineaţă, în jurul orei locale 3.30, pompierii au anunţat că incendiul este „sub control” şi „parţial stins”. 

Peripețiile celei mai prețioase coroane
Identificate și ridicate la cinstirea ce li se cuvenea destul de târziu, lucrurile care aminteau de Patimile Domnului Iisus Hristos au cunoscut multe peripeții de-a lungul celor peste 2000 de ani de existență. Diferitele surse istorice atribuie Sfintei Elena, mama împăratului Constantin al Bizanțului, canonizat și el, meritul descoperirii relicvelor sfinte ale lui Iisus Hristos: lemnul Crucii de răstignire, Coroana de spini, pusă în batjocură pe capul Mântuitorului de către soldații romani, și instrumente ale Patimilor: sulița, cuiele folosite ș.a., pe care le-ar fi depus la Biserica Sfântului Mormânt, ridicată la Ierusalim, din inițiativa sa, la 326.

Referințe făcute la acestea, în timpul persecuțiilor din primele secole, ori povestirile creștinilor, în care își arătau venerația lor în cadrul marilor liturghii de Paște de la Locurile Sfinte au fost confirmate, pe la 409, de Sfântul Paulin de Nole care spune că „spinii cu care Mântuitorul a fost încoronat” constituiau relicve ținute la loc de onoare, împreună cu Crucea pe care a fost răstignit și cu stâlpii la care a fost biciuit în Biserica Muntelui Sion din Ierusalim. Cassiedorus (circa 570) în comentariile sale asupra Psalmilor scrie despre Coroana de spini, printre alte relicve, care au adus gloria Ierusalimului.

Cununa de spini a lui Iisus şi tunica regelui Ludovic cel Sfânt, salvate

La rândul său, Gregory din Tours, în lucrarea De gloria martyri (422) arăta că spinii din coroană erau încă verzi, arătând o prospețime păstrată în mod miraculos. Au urmat mărturiile lui Antonices din Piacenza (secolul 6) ori cele ale călugărului Bernard care arată că, în mod indubitabil, începând cu secolul al V-lea, Coroana cu spini a fost venerată la Ierusalim, unde se mai află, se pare, în anul 870. Pericolele războaielor și ale jafurilor, la care era supus Sfântul Mormânt prin invaziile perșilor, au făcut ca relicvele sfinte să fie transferate la Constantinopol, în capela imperială.

Din fericire, pompierii au reuşit să salveze unele din relicvele sacre adăpostite de clădirea veche de peste 800 de ani.

În ciuda unor presupuneri, nu se poate stabili cu exactitate momentul transferării coroanei în capitala Imperiului bizantin. Este sigur că ea apare la Constantinopol spre mijlocul veacului al X-lea, când aflăm că un fragment din relicvă era închis într-un relicvariu din aur emailat dedicat „împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, urcat pe tron la anul 913”. Respectivul relicvariu a fost dus, prin intermediul celei de-a 4-a cruciade, în Germania de către cavalerul Ulrich von Ulmen la Limburgpe-Lohn.

Începând cu mijlocul secolului al X-lea, după relatările lui Constantin al VII-lea, în al său Tratat de ceremonii, împărații din orient conveniseră să realizeze o colecție impresionantă de relicve ale Patimilor, a cărei zestre să sporească mereu, prin contribuția succesorilor lor. Ele au fost treptat grupate într-una din capelele palatine, cea a Fecioarei, zise „a Farului”. Acest loc sacru a fost evocat de pelerinii occidentali și orientali în secolele XI-XII; tot aici, Nicolas Mesaritul păzitorul comorilor Palatului Sfânt din Constantinopol, în jurul 1200, le putea admira zilnic.

Potrivit Le Figaro, cununa de spini a lui Iisus şi tunica regelui Ludovic cel Sfânt, foarte importante pentru catolici, au fost salvate din flăcări. 

Într-un celebru manuscris el a lăsat o descriere a 10 dintre cele mai prestigioase dintre ele, printre care și Coroana Sfântă. După ajungerea coroanei în Bizanț, se pare că spinii s-au dispersat de-a lungul secolelor prin danii efectuate fie de împăratul Bizanțului, fie apoi de regele Franței. S-au numărat circa 70, de aceeași natură, care se reclamă drept originali. Astfel, împăratul Justinian ar fi dat un spin Sfântului Germain, episcopul Parisului, care s-a păstrat la biserica Saint-Germain-des-Près; împărăteasa Irène, pe la 798-802, i-a dăruit lui Carol cel Mare mai mulți spini depozitați la Aachen, 8 dintre ei fiind prezentați cu ocazia consacrării bisericii de aici de către Papa Leon al II-lea.

Patru au fost dați lui Saint-Corneille de Compiègne în 877 de Carol cel Pleșuv. Un singur ghimpe a fost trimis, în 927, regelui anglosaxon Athelstan, cu ocazia unor negocieri maritale. Altul în 1150 unei prințese spaniole, iar unul, în 1200 a ajuns la Andechs, în Germania. După prădarea Constantinopolului în 1204, cruciații au fondat Imperiul latin de Răsărit care a existat până în 1261. În 1238, împăratul latin al Bizanțului Baudoin II de Courtenay, confruntându-se cu mari dificultăți financiare și dorind să salveze Regatul latin de la Ierusalim, s-a împrumutat la bancherii venețieni, punând drept gaj sfintele relicve.

Nu se ştie încă în ce stare sunt vitraliile, marea orgă, dar şi alte opere de artă.

Amploarea pagubelor este, încă, necunoscută.

Aflând despre aceasta, Ludovic al IX-lea (cel Sfânt) regele Franței le-a răscumpărat din mâinile genovezilor la prețul enorm atunci, de 135.000 de livre (de aur), după luni de zile de verificare a autenticității și le-a depus în mod solemn la Villeneuve-l’Archevêque la 10 august 1239. La catedrală a rămas un relicvar al acestei comori: Crucea palatină care mai păstrează încă o parte din montura aurită, cu numele împăratului Bizanțului Manuel I Comnenul.

Doi ani mai târziu regele a mai achiziționat o primă bucată din Sfânta Cruce și alte șapte relicve dominicale, în special „Sfântul Sânge” și „Piatra Mormântului”. În anul următor au fost adăugate „Sfintei colecții” bucăți din Sfânta Lance și din Sfântul Burete.

Sfânta Capelă – relicvariul ales
Pentru a adăposti prețioasele relicve, în frunte cu coroana de spini a lui Iisus, regele Ludovic al IX-lea a ridicat, între 1243 și 1248, Capela Sfântă (Sainte-Chapelle), concepută ca un relicvariu gigant. Plasată în ansamblul arhitectural al Palatului de Justiție, situat în partea vestică a Insulei Cetății, ea constituie astăzi „decanul de vârstă” al construcțiilor de aici, chiar dacă, părăsită de podoabele sfinte pentru care a fost creată, pare astăzi nu la locul ei în contextul arhitectural judiciar.

Capela superioară mai poartă încă mărturiile acestui fapt istoric. Scenele din Vechiul și Noul Testament ce figurează în viitralii sunt completate cu relatări privind aducerea relicvelor Patimilor. Regele Franței care primește coroana de la Dumnezeu și devine astfel păzitorul coroanei (de spini) a Mântuitorului își afirmă astfel legitimitatea și preeminența sa în cadrul creștinătății occidentale.

Multe scene de încoronare, dar și de martiriu subliniază legăturile privilegiate dintre religia catolică și monarhia (dinastia) capetiană: regele este soldatul lui Dumnezeu, gata să lupte pentru apărarea adevăratei credințe. Această „peșteră” din sticlă, frumos împodobită urmărea punerea în valoare a soclului cu relicve și a prețioasei racle, a cărei cheie o avea doar regele, pentru a arăta comorile de neprețuit, oaspeților săi. Inaugurată cu mare pompă, la 26 aprilie 1248, aceasta a devenit, în acest fel, un mare relicvariu al Creștinătății.

Preşedintele Emanuel Macron a promis, însă, că Franţa îşi va reclădi catedrala.

Ludovic cel Sfânt
Regele Louis al IX-lea al Franței, cunoscut sub numele de Ludovic cel Sfânt, născut la 25 aprilie 1214 (sau 1215) la Poissy Yvelines și decedat la 25 august 1270 la Tunis, a domnit între 1226 și 1270, ca al nouălea cap încoronat al dinastiei Capetienilor. Secolul al XIII-lea a rămas în istoria franceză drept „secolul de aur al Sfântului Ludovic”; țara atingea apogeul deopotrivă economic și politic.

Regele și-a constituit cea mai mare armată și a condus cel mai mare regat al Europei, iar Parisul era considerat centrul artelor și al vieții intelectuale, grație, printre altele, Sorbonei. Reputația sa de sfințenie și de justiție era deja stabilită de către contemporani, fiind chemat adesea să arbitreze neînțelegerile dintre marii Europei timpului. A promovat justiția și a modernizat administrația.

Ludovic al IX-lea a fost și un mare rege creștin. Foarte credincios voia să facă din Franța „fiica cea mare a Bisericii” și Parisul să devină un loc sfânt al creștinătății. În plan extern a căutat pacea și să stingă zonele de conflict. Astfel, în 1229 a pus capăt cruciadei Albigensilor prin tratatul semnat la Paris cu contele Raymond VII de Toulouse, iar în 1258 a fixat frontierele de sud ale regatului, prin acordul încheiat cu regele Iacob I de Aragon. În anul 1244, regele cade grav bolnav și făgăduiește că, dacă se va tămădui, va pleca într-o nouă cruciadă.

Însănătoșindu-se se pregătește de a pleca în luptă în sprijinul regatelor creștine din orient aflate în dificultate. La 12 iunie 1248 se pornește astfel cea de-a șaptea cruciadă care va dura până în 1254 și care a conferit noi semnificații de sfințenie personalității regelui. În sfârșit, la 1270, acesta se angrenează în cea de-a 8-a (și ultima) cruciadă și moare la 25 august, la Tunis, de dizenterie, fiind depus pe un pat din cedru în semn de umilință, și cu brațele încrucișate, ca în semnul crucii.

O parte a rămășițelor pământești ale regelui au fost înhumate în Tunisia, o alta a fost depusă într-o urnă aflată la Basilica Monreal din Palermo. Trupul i-a fost adus la Basilica Saint-Denis din Paris, dar apoi a dispărut, fiind salvat numai un deget care se mai păstrează aici.

Odiseea rămășițelor sale pământești a continuat; cele păstrate în Sicilia au fost aduse la catedrala Saint-Louis din Carthagina la sfârșitul veacului al XIX-lea și, de aici, în cele din urmă, aduse în Franța și depuse la Sfânta- Capelă, în urma declarării independenței Tunisiei. Ludovic al IX-lea a fost canonizat în 1297 de către Papa Bonifaciu al VIII-lea sub numele de Saint Louis de France (Sfântul Ludovic al Franței).

Coroana de Spini la Notre-Dame
Prețioasa relicvă a fost expusă ocazional în Catedrală, începând din secolul al 18-lea, pe soclul Pietà de Coustos ca și pe o strană din curtea edificiului. În veacul următor apare și în mâinile Fecioarei din capela din Saint-Sacrament. În timpul Revoluției franceze, Coroana, considerată ca obiect de patrimoniu, a fost depusă la Biblioteca Națională.

Unele dintre relicve, scăpate cu greu de distrugerile Revoluției franceze (când însăși catedrala a fost scoasă la mezat și amenințată cu transformarea în magazin de mărunțișuri), la care s-a adăugat și Sfânta Coroană au fost remise prin Comandantul din 1801 arhiepiscopului de Paris și au fost aduse la Notre-Dame, de Napoleon I, cu câteva săptămâni înainte de încoronarea sa aici, ca întâi împărat al francezilor, în 1804.

Din 1806, prețioasele mărturii au fost depuse în Tezaurul catedralei. Prin aceasta, suveranul și-a răscumpărat poate dreptul de a-și pune singur coroana pe cap, iar Papa și-a păstrat pe cel de a rămâne doar martor principal al încoronării. Relicvele au fost încredințate Consiliului Canonicilor și plasate sub paza statutară a Cavalerilor Sfântului Mormânt, de la Ierusalim. Napoleon I și Napoleon III au dăruit fiecare câte un relicvariu pentru a le conserva; primul, unul în stil neoclasic, secundul, din cristal și pietre prețioase, în stil neogotic, provenit din atelierul lui Viollet-le Duc.

SFÂNTA CRUCE
Bucățile din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Iisus Hristos constituie unele din cele mai venerate relicve creștine. S-a calculat că volumul total al Sfintei Cruci era de 178.000.000 mmc, din care s-au păstrat circa 4.000.000 mmc. Cele mai mari bucăți se păstrează în diferite lăcașuri de cult de la: Roma, muntele Athos, Bruxelles, Veneția, Gent și Paris.

SFINTELE CUIE
Cuiele cu care a fost țintuit pe cruce Domnul Iisus Hristos au și ele parte de o poveste interesantă. Unul dintre ele se spune că a fost folosit în realizarea coroanei de fier a regilor longobarzi, altul a fost utilizat la căpăstrul calului lui Constantin cel Mare și încă unul la coiful aceluiași împărat.

Episodul biblic
„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta!“ (19,36)
Sfânta Evanghelie după Ioan
Cap.19
Patimile Domnului.
Mama lui Iisus lângă cruce.
Cuvintele rostite pe cruce. Moartea și îngroparea lui.

  1. Deci atunci Pilat a luat pe Iisus și L-a biciuit.
  2. Și ostașii, împletind cunună din spini, I-au pus-o pe cap și L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie.
  3. Și veneau către El și ziceau: Bucură-te, regele iudeilor! Și-I dădeau palme.
  4. Și Pilat a ieșit iarăși afară și le-a zis: Iată, vi-L aduc pe El afară, ca să știți că nu găsesc în El nici o vină.
  5. Deci a ieșit Iisus afară, purtând cununa de spini și mantia purpurie. Și le-a zis Pilat: Iată Omul!
    Cronologia istoriei Sfintelor Relicve
    326 – Din inițiativa și cu contribuția Sfintei Elena, mama împăratului Constantin, la Ierusalim se construiește basilica Sfântului Mormânt.
    360 – Doamnele Ethérie și Pèlerin din Bordeaux povestesc liturghiile de la Ierusalim, în care sunt amintite relicvele sfinte, inclusiv coroana de spini. Secolul V – Episcopul Paulin din Nole citează coroana de spini ca figurând printre relicve.
    614 – Chrosroês, regele perșilor, dăruiește prețioasele relicvarii împăratului Heraclius.
    630 – Împăratul bizantin Heraclius aduce relicvele de la Ierusalim.
    635 – Acesta le pune în siguranță în palatul imperial din Constantinopol.
    1239 – Are loc transferarea Coroanei de spini și a fragmentului din Sfânta Cruce în capela din palatul regelui Franței, Ludovic al IX-lea, răscumpărate de la venețieni.
    1248 – Inaugurarea Capelei Sfinte, unde sunt depuse prețioasele relicve.
    1793 – Topirea relicvariilor și dispersarea relicvelor de la Sfânta Capelă și catedrala Notre-Dame din Paris, în urma Revoluției Franceze.
    1804 – Restituirea relicvelor catedralei Notre Dame, de către Napoleon I, unde se află și astăzi.

Lasă un răspuns

Top