A fost numit „ţăranul imperial“ sau „Socrate al românilor“. Viaţa i-a rezervat doar celebritatea postumă, una greu de imaginat pentru cineva care şi-a petrecut cea mai parte a vieţii în închisoare sau într-o teribilă sărăcie, la marginea societăţii. Aceasta este povestea acelui om care a vorbit despre neamul românesc ca despre unul „ales“.

Ce-i uneşte pe aceşti oameni, atât de diferiţi? Unul, Radu Preda, oftează cu amărăciune, căutând în zadar o placă memorială, cu numele lui Petre Ţuţea, despre care ştia că „a fost aici“. Altul, Ion Papuc, vine tocmai de la Baia Mare la Bucureşti, pentru un interviu despre acelaşi Ţuţea, prietenul său. Unui altuia, Demostene Andronescu, în vârstă de 87 de ani, îi dau lacrimile când îşi aduce aminte ce a pătimit alături de Petre Ţuţea în închisoare. Erau să moară de frig, când i s-a arătat un înger.

Alt bărbat, Marcel Petrişor, şi el trecut prin viaţă, de 84 de ani, râde în hohote când povesteşte despre cum alerga el cu Ţuţea după mâncare. În fine, un autor cu nume, Sorin Lavric, vorbeşte înflăcărat, afirmând că Ţuţea este extrem de relevant astăzi, mai ales pentru cei tineri, tocmai pentru că este „foarte sincer“. Cine sunt toate aceste destine, reunite sub figura de părinte a unei singure persoane, cea despre care bunul său prieten, Emil Cioran, spunea că „este incapabilă de cinism“ şi se referea la ea folosind sintagma „universul Ţuţea“?

JOCUL EXTREMELOR

Viaţa nu a fost tocmai blândă cu Ţuţea. L-a mutat din cafenelele cu nume, şi din faţa unei cariere politice fulminante, în închisorile comuniste. Apoi, l-a proiectat în anonimat şi sărăcie cruntă, tocmai în mijlocul unui regim politic care se prezenta ca fiind în slujba omului simplu.

Aceeaşi viaţă i-a acordat şansa la recunoaştere prea târziu, când era sleit fizic şi îşi aştepta sfârşitul. Pentru ca, la final, să-i acorde dreptul la o existenţă paralelă, sub forma unor vorbe care circulă pe Facebook, fiind împărţite de cei care aşteaptă să primească de la alţii sfaturi şi cuvinte înţelepte despre ce este viaţa şi cu ce se mănâncă aceasta.

Astăzi, Ţuţea este puţin citit şi foarte mult citat. Din el au rămas câteva cuvinte şi imagini. În spatele acestora, se găseşte viaţa celui care, înainte să dispară dintre noi, a lăsat drept testament cea mai sfâşietoare declaraţie de iubire imaginabilă. Era despre România şi despre români, despre noi toţi. Şi se termina cu acest cuvânt, strigat: „Excelsior!“ (n.r. – „Mai sus!“).

„FIUL“ UITAT

Petre Ţuţea s-a născut pe 6 octombrie 1902, în comuna Boteni, din regiunea Muscel, astăzi, judeţul Argeş. Pe certificatul său de naştere figura doar numele mamei, Ana Simon Ţuţea, cu vârsta de 16 ani. Cel mai în vârstă copil dintre cei patru fraţi şi cele patru surori, Ţuţea a fost crescut în stilul rural tradiţional, dictat, mai degrabă, de anotimpuri, decât de orele ceasului.

Orice încercare de reconstrucţie biografică a lui Ţuţea, pornind din comuna natală, pare sortită eşecului. Vechea casă bătrânească, cea în care familia a crescut, nu mai există astăzi. În locul ei, se poate zări o construcţie mult mai în ton cu timpurile: mare şi colorată într-un galben strident. Pe uliţele satului mai auzi de oameni care l-ar fi cunoscut pe Ţuţea, dar toate poveştile de acest fel par desprinse dintr-un soi de mitologie, concepută sub semnul posibilităţii: „ar fi fost“, „ar fi zis“, „s-ar fi întâmplat“…

De fapt, Ţuţea rămâne, şi astăzi, un necunoscut în Boteni. Primarul se mândreşte cu apartenenţa lui Ţuţea la comuna pe care o păstoreşte administrativ, ba chiar organizează, anual, un festival, construit pe acelaşi tipar: câţiva copii citesc din Ţuţea, alţi câţiva adulţi comentează ce au citit copiii, după care toţi participanţii se înfig la cârnaţi şi bere şi-şi găuresc pantofii în hore interminabile.

În rest, Ţuţea are rezervată jumătate dintr-o vitrină amplasată în ceea ce localnicii numesc „Casa Memorială“ a Boteniului. În dreptul celui numit astăzi „fiul comunei“, se găsesc o carte, câteva citate, o fotografie şi un desen. În rest, figura sa se pierde printre costume populare şi o cameră decorată ca la începutul secolului XX.

Ce rămâne însă în urma celui care vorbea extrem de rar despre copilăria şi locul unde se născuse, mulţumindu-se, asemenea bunului său prieten, Emil Cioran, să-şi compare primii ani de viaţă cu „o existenţă paradisiacă“? Ce mai poate fi retrasat?

ENIGMA NUMELUI LIPSĂ

„Marea controversă“ a copilăriei lui Ţuţea continuă să fie şi astăzi, chiar şi printre sătenii din Boteni, problema paternităţii sale. Tatăl, Petre Bădescu, era preotul satului. Rămas văduv, după ce prima sa soţie fusese răpusă de febra tifoidă, a acceptat să apară în acte doar în calitate de martor la naştere. Dogma ortodoxă interzicea unui preot ce fusese căsătorit anterior să mai poată avea o altă soţie.

Pe lângă ieşirea în decor din „legea preoţească“, tatăl lui Ţuţea intrase în gura localnicilor şi prin vârsta extrem de fragedă a noii sale partenere, dar şi prin statutul acesteia, cel de slujnică. Astfel se explică de ce micul Ţuţea preia numele mamei sale. De altfel, viitorul gânditor va fi extrem de rezervat, de-a lungul vieţii, în privinţa tatălui său: foarte puţine cuvinte despre acesta şi, în general, caracterizări foarte prudente ale relaţiei cu Petre Bădescu.

Retras şi închis în el, Ţuţea începe să vorbească abia la 4 ani, atrăgându-şi din partea sătenilor porecla „Mutu’ popii“. Copilăria îi stă sub semnul mamei, analfabetă, pe care avea să o numească, de fiecare dată cu mândrie, „ţăranca din Boteni“. Ana Simon va rămâne, de-a lungul întregii sale vieţi, un reper constant şi un prilej de nostalgie pentru Ţuţea.

Scriitorul Ion Papuc, bun prieten cu Ţuţea şi una dintre persoanele care au stat alături de el, până la sfârşitul vieţii, povesteşte cum, odată ajuns în Bucureşti, la începutul anilor 1930, fostul său amic îşi ducea mama la saloanele de cosmetică din „Micul Paris“. „Coafezelor nu le venea să creadă atunci când auzeau că femeia este analfabetă: «Păi, cum, dumneavoastră, mama lui Petre Ţuţea, nu ştiţi să scrieţi şi să citiţi?!». La care Ana Simon răspundea, invariabil: «Lasă, că ştie el carte pentru tot judeţul»“.