În 2025, România ar putea, fără nicio exagerare, să construiască apartamente de 50-60 mp pentru populație la un preț de 35.000 de euro, prin Programul ANL. Tot ce ar trebui să facă statul este să pună la bătaie terenurile pe care deja le deține în toată țara și să organizeze construcția fără intermediari privați, prin licitații transparente sau chiar în regie proprie. Terenul există, know-how-ul există, și chiar și fondurile ar putea fi recuperate integral prin vânzare la preț de cost sau prin închiriere pe termen lung. În acest model, statul nu doar că nu ar pierde bani, ci chiar ar putea obține profit sau ar putea susține alte investiții sociale.

Și totuși, nu se face. De ce? Răspunsul nu ține nici de lipsa capacității administrative, nici de lipsa banilor. Ține, în schimb, de o agendă mai largă, una pe care o vedem tot mai clar conturată la nivel european: ideea că omul nu trebuie să mai dețînă proprietăți. Nu locuință, nu mașînă, nu teren. Nimic. Doar abonamente, chirii și servicii digitale.

„Nu vei deține nimic și vei fi fericit”, sloganul promovat de World Economic Forum, devine realitate prin politici concrete. În loc să încurajeze stabilitatea prin proprietate, Uniunea Europeană – și implicit și România – promovează mobilitatea urbană, densificarea orașelor, închirierea în detrimentul cumpărării și tot mai multe forme subtile de descurajare a celor care vor „să aibă casă lor”.

Una dintre cele mai eficiente metode este taxarea progresivă. În tot mai multe țări, impozitele pe locuință se apropie de 1% din valoarea de piață. În România, modificările recente ale Codului Fiscal duc în aceeași direcție: taxarea mai mare a celor care dețîn mai multe proprietăți sau care nu locuiesc efectiv în ele. Proprietatea devine, astfel, un lux. Un efort financiar greu de susținut.

În același timp, băncile care susțîn creditarea ipotecară – adică mecanismul prin care milioane de oameni și-au cumpărat locuințele în ultimele decenii – încep să fie împinse în criză. Creșterea dobânzilor de către Banca Centrală Europeană a tăiat din elanul creditării, iar modelul „rate pe 30 de ani” începe să devină riscant atât pentru bănci, cât și pentru populație. Pe fondul crizelor recente – pandemia, energia, inflația – tot mai mulți oameni nu mai pot susține ratele. Asta face loc altui model: închirierea pe viață, prin corporații sau entități „de încredere”.

Și ce face statul în acest peisaj? Nimic. Pentru că nu are voie să deranjeze echilibrul sistemului. Dacă statul ar construi mâine apartamente la 35.000 de euro prin ANL, piața imobiliară s-ar prăbuși. Cartelurile imobiliare – cum e cazul Nordis, care deja se clatină – ar întră în colaps. Băncile ar pierde din clienți și dobânzi. Iar românul de rând nu ar mai fi captiv în sistem. Ar deveni liber. Independent. Iar asta, în logică actuală, e inadmisibil.

La toate astea se adaugă și ideologia urbanismului modern, care spune că orașele trebuie „densificate”, nu extinse. Se impun tot mai multe restricții privind construcțiile la periferii, iar cartierele noi sunt blocate în hățișuri birocratice. Cu cât orașele sunt mai aglomerate, cu atât oamenii sunt mai ușor de controlat. Cu cât sunt mai chiriași, cu atât sunt mai obedienți. Și cu cât depind mai mult de sistem, cu atât mai mult vor acceptă orice – de la taxe mărite, până la politici absurde.

Cazul Nordis nu este o întâmplare, ci un semn. Modelul de dezvoltare imobiliară bazat pe lux fals, promisiuni nerealiste și credite ușoare se prăbușește. Statul nu intervine pentru a proteja cumpărătorii păcăliți. Pentru că, de fapt, nu vrea să salveze nimic. Vrea resetare. Vrea o populație care să nu mai dețînă, ci să consume. Să nu mai construiască, ci să se aboneze. Să nu mai viseze la casă, ci la un studio în chirie, cu acces la Netflix și bicicletă comună.

Locuința proprie a fost, vreme de zeci de ani, formă supremă de libertate. Tocmai de aceea, astăzi, ea este ținta unui sistem care nu mai are nevoie de oameni stabili, ci de mase flexibile, ușor de mutat, taxat și controlat. În acest context, apartamentele ANL de 35.000 euro nu sunt imposibile. Sunt doar incomode. Pentru că ar redă românilor exact ce le lipsește: siguranță, stabilitate și un dram de independență.

1. Digitalizarea locuirii și supravegherea prin „Smart City”

Nouă direcție urbană nu e doar despre a trăi în chirie, ci și despre a trăi într-un spațiu conectat digital, controlat prin senzori, carduri, aplicații și sisteme de urmărire a consumului. Odată cu locuințele închiriate de la companii „verzi”, vin și:

• monitorizarea comportamentului (consum, acces, temperatură etc.),
• obligativitatea „eficienței energetice”,
• pericolul real de restricționare digitală a accesului (inclusiv la propriul apartament, dacă nu ești în „regulă”).

Un proprietar e greu de supravegheat. Un chiriaș într-un „smart complex” – imposibil de scăpat de sub radar.

---

2. Fondurile UE nu susțîn construirea de proprietăți individuale

Banii europeni sunt disponibili pentru „locuințe sociale”, „eficiență energetică”, „mobilitate”, dar foarte rar – sau deloc – pentru construirea de locuințe pentru clasa de mijloc. Cu alte cuvinte, dacă vrei să construiești pentru săraci, că să-i ții dependenți – primești fonduri. Dacă vrei să construiești pentru emancipare – nu.

Acest model creează o dublă capcană: clasa de jos dependentă de stat, clasa de mijloc dependentă de bănci. Nimeni liber, toți prinși într-o formă de control financiar.

---

3. Cultură anxietății: cine deține, se teme să piardă

Sistemul încurajează activ anxietatea economică. Se propagă ideea că proprietatea e riscantă: te taxează, o poți pierde, nu e lichidă, îți scade valoarea etc.

Rezultatul? Un tânăr preferă „libertatea” de a stă în chirie și de a pleca oricând, decât să riște o proprietate „care îl leagă”. Dar această „libertate” este, în esență, o formă de captivitate pe termen lung, pentru că nu construiește nimic.

---

4. ONG-urile și presiunea ideologică urbană

În multe orașe, ONG-uri „de specialitate” (finanțate din exterior) luptă activ împotriva oricărei inițiative de construcție de locuințe accesibile. Argumentele lor sunt mereu aceleași: distrugem natură, nu e ecologic, densitatea e prea mare, infrastructură nu face față.

De fapt, aceste structuri funcționează că filtre ideologice care blochează orice e în favoarea românului obișnuit. Iar autoritățile locale le ascultă, nu pe cetățeni.

---

5. Locuințele devin instrument politic în campanii

De ce să le oferi oamenilor acces real la locuințe acum, când poți folosi această nevoie electoral, an de an? Politicienii preferă să promită locuințe ieftine în campanii, dar să nu le construiască niciodată – pentru că nevoia ține masele înfricoșate și manevrabile. Un om cu casă nu mai acceptă promisiuni. Un om fără – încă mai speră.

---

6. Infiltrarea corporațiilor în piața imobiliară rezidențială

Se observă deja tendința unor mari fonduri internaționale (ex. BlackRock, Vanguard) de a cumpăra masiv locuințe în zone urbane, blocând astfel accesul individual la proprietate. În timp ce statul nu mai construiește, corporațiile devin „marii proprietari” ai viitorului și dictează prețuri, reguli, acces.